Decizia 409/2023 [R] referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 145 alin. (2) teza a doua din Codul de procedură civilă
M.Of. 934
În vigoare Versiune de la: 16 Octombrie 2023
Decizia 409/2023 [R] referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 145 alin. (2) teza a doua din Codul de procedură civilă
Dată act: 11-iul-2023
Emitent: Curtea Constitutionala
Marian Enache | - preşedinte |
Mihaela Ciochină | - judecător |
Cristian Deliorga | - judecător |
Laura-Iuliana Scântei | - judecător |
Gheorghe Stan | - judecător |
Livia Doina Stanciu | - judecător |
Elena-Simina Tănăsescu | - judecător |
Varga Attila | - judecător |
Andreea Costin | - magistrat-asistent |
1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 145 alin. (2) teza finală din Codul de procedură civilă, excepţie ridicată de Ioan Toanchină, Ioan Leonard Toanchină şi Irina Toanchină în Dosarul nr. 31.315/302/2015 al Tribunalului Călăraşi - Secţia civilă şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 1.375D/2019.
2. La apelul nominal se prezintă, pentru autorii excepţiei de neconstituţionalitate, domnul avocat Cristian Florian Pop, din Baroul Bucureşti, cu împuternicire avocaţială depusă la dosar, lipsind celelalte părţi. Procedura de înştiinţare este legal îndeplinită.
3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul reprezentantului autorilor excepţiei de neconstituţionalitate, care solicită admiterea acesteia, având în vedere că sintagma "între timp" din cuprinsul dispoziţiilor legale criticate contravine prevederilor constituţionale ale art. 20 şi 21 din Constituţie, precum şi celor ale art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Arată că în cauza în care a fost ridicată excepţia de neconstituţionalitate, respectiv soluţionarea unui apel, partea nemulţumită de ceea ce s-a dezbătut în faţa instanţei de apel a formulat o cerere de strămutare a procesului.
4. În continuare, precizează faptul că Decizia Curţii Constituţionale nr. 194 din 9 aprilie 2019*) a fost publicată ulterior invocării excepţiei de neconstituţionalitate. Arată că, la paragraful 21 din decizia menţionată, Curtea a reţinut că instanţa de la care s-a cerut strămutarea este înştiinţată de îndată despre formularea unei cereri de strămutare, însă în cauza în care prezenta excepţie de neconstituţionalitate a fost invocată nu se poate vorbi despre această posibilitate, deoarece cererea de strămutare a fost formulată după intrarea în judecata pe fond. Astfel, apreciază că sintagma "între timp" din cuprinsul dispoziţiilor legale criticate poate da posibilitatea oricărei părţi să formuleze o cerere de strămutare, în realitate un apel deghizat, după rămânerea în pronunţare a cauzei, iar prin hotărârea de strămutare care nu este motivată se ajunge la rejudecarea unui dosar.
5. Dacă s-ar admite excepţia de neconstituţionalitate sau dacă instanţa constituţională ar reţine în considerentele deciziei o lămurire a sintagmei "între timp" cuprinsă în dispoziţiile legale criticate prin care să se arate că nu se aplică pentru hotărârile definitive sau hotărârile definitive pronunţate înainte de admiterea cererii de strămutare sau după suspendarea cauzei, atunci această problemă ar fi rezolvată.
6. Având cuvântul, reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate, având în vedere că în cauză sunt aplicabile considerentele şi soluţia cuprinse în Decizia nr. 194 din 9 aprilie 2019. În ceea ce priveşte modul în care a fost formulată cererea de strămutare în cauză apreciază că aceasta reprezintă o chestiune de fapt. După închiderea dezbaterilor nu mai poate fi formulată nicio cerere, iar în situaţia în care nu ar fi fost suspendat procesul până la soluţionarea cererii de strămutare, hotărârea pronunţată nu ar fi acoperit lipsa de imparţialitate a instanţei constatată ulterior prin admiterea cererii de strămutare.
7. Prin urmare, consideră că soluţia legislativă este corectă şi nu încalcă prevederile constituţionale şi convenţionale invocate.
8. În replică, având cuvântul, reprezentantul autorilor excepţiei de neconstituţionalitate arată că în cauză partea adversă a formulat cererea de strămutare şi, potrivit concluziilor reprezentantului Ministerului Public, nicio parte nu mai poate formula o cerere de strămutare după închiderea dezbaterilor.
9. Prin Încheierea din 10 aprilie 2019, pronunţată în Dosarul nr. 31.315/302/2015, Tribunalul Călăraşi - Secţia civilă a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 145 alin. (2) teza finală din Codul de procedură civilă. Excepţia a fost invocată de Ioan Toanchină, Ioan Leonard Toanchină şi Irina Toanchină în cadrul rejudecării apelului ca urmare a admiterii cererii de strămutare.
10. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se susţine, în esenţă, că dispoziţiile legale criticate sunt neconstituţionale în măsura în care efectul admiterii cererii de strămutare vizează şi hotărârea definitivă, pronunţată înainte de judecata cererii de strămutare.
11. Dispoziţiile legale criticate sunt constituţionale doar în măsura în care strămutarea operează cu privire la un proces aflat în curs de judecată, în care nu s-a pronunţat o hotărâre definitivă, şi numai în măsura în care sunt desfiinţate de drept, ca efect al admiterii cererii de strămutare, doar hotărârile pronunţate după admiterea cererii de strămutare.
12. Dispoziţiile legale criticate nu fac distincţie între situaţiile în care hotărârea desfiinţată ca efect al admiterii cererii de strămutare este pronunţată ulterior admiterii cererii de strămutare şi situaţiile în care la data admiterii cererii de strămutare fusese deja pronunţată o hotărâre definitivă - anterior judecării cererii de strămutare, ceea ce poate da naştere unei interpretări potrivit căreia se desfiinţează de drept şi hotărârea definitivă pronunţată anterior judecării cererii de strămutare. În acest sens, invocă jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului referitoare la principiul securităţii raporturilor juridice, care prevede, printre altele, ca soluţia dată în mod definitiv oricărui litigiu de către instanţe să nu mai poată fi readusă în discuţie (Hotărârea din 28 octombrie 1999, pronunţată în Cauza Brumărescu împotriva României şi Hotărârea din 23 septembrie 2008, pronunţată în Cauza Urbanovici împotriva României).
13. Admiterea cererii de strămutare pentru bănuială legitimă nu echivalează cu o demonstrare a parţialităţii judecătorului sau o culpă a acestuia, ca să justifice desfiinţarea unei hotărâri pronunţate de acesta fără să fi existat la data judecăţii vreun impediment procesual. Cererea de strămutare pentru bănuiala legitimă are drept scop evitarea situaţiilor în care, datorită unor circumstanţe particulare, se presupune că judecătorului îi poate fi afectată imparţialitatea.
14. Se mai susţine că dispoziţiile legale criticate creează posibilitatea ca instituţia strămutării să fie folosită de părţile din proces ca un mijloc şi cu unicul scop de a obţine o reanalizare a fondului cauzei, astfel încât strămutarea devine un apel deghizat.
15. În continuare, se arată că o parte poate formula cererea de strămutare chiar în ziua judecării fondului ca o măsură de siguranţă pentru eventualitatea în care ar pierde procesul. În mod evident, în situaţia în care cealaltă parte, de bună credinţă, nu procedează în acelaşi fel, instituţia strămutării, în reglementarea actuală, este de natură să creeze inegalitatea părţilor în procesul civil, ceea ce constituie o altă expresie a atingerii dreptului la un proces echitabil.
16. Lipsa distincţiei menţionate conduce şi la posibilitatea încălcării dreptului la un proces echitabil sub aspectul duratei, având în vedere că desfiinţarea hotărârii definitive atrage reluarea judecăţii căii de atac şi, deci, prelungirea duratei procesului cu încă un ciclu procesual, deşi la data judecăţii nu a existat vreun viciu procedural care să determine casarea/desfiinţarea. Dispoziţiile din Codul de procedură civilă din 1865 conţineau această distincţie, iar Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie era singura competentă să soluţioneze cererile de strămutare.
17. Prin urmare, consideră că legiuitorul trebuia să reglementeze în mod expres imposibilitatea strămutării procesului soluţionat şi să definească în mod clar sintagma "între timp" ca fiind perioada ulterioară strămutării, respectiv suspendării judecăţii.
18. Tribunalul Călăraşi - Secţia civilă apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este întemeiată, întrucât dispoziţiile legale criticate permit desfiinţarea unei hotărâri judecătoreşti definitive, care, în mod normal, trebuia să se bucure de autoritate de lucru judecat.
19. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.
20. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere cu privire la excepţia de neconstituţionalitate.
examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, susţinerile reprezentantului autorilor excepţiei de neconstituţionalitate, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:
21. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.
22. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate, astfel cum rezultă din încheierea de sesizare, îl reprezintă dispoziţiile art. 145 alin. (2) teza finală din Codul de procedură civilă. Însă, în realitate, având în vedere structura normativă a dispoziţiei criticate, Curtea reţine ca obiect al excepţiei dispoziţiile art. 145 alin. (2) teza a doua din Codul de procedură civilă, care are următorul cuprins: "(2) [...]. În cazul în care instanţa de la care s-a dispus strămutarea a procedat între timp la judecarea procesului, hotărârea pronunţată este desfiinţată de drept prin efectul admiterii cererii de strămutare."
23. În opinia autorilor excepţiei de neconstituţionalitate, dispoziţiile legale criticate contravin prevederilor constituţionale ale art. 21 - Accesul liber la justiţie care se interpretează potrivit art. 20 alin. (1) din Constituţie şi prin prisma art. 6 - Dreptul la un proces echitabil din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.
24. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea observă că, prin Decizia nr. 194 din 9 aprilie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 639 din 1 august 2019, a reţinut că dispoziţiile legale criticate reglementează cu privire la efectele admiterii cererii de strămutare, dispunând că, în cazul în care instanţa de la care s-a cerut strămutarea a procedat între timp la judecarea procesului, hotărârea pronunţată este desfiinţată de drept prin efectul admiterii cererii de strămutare.
25. Prin raportare la vechea reglementare procesual civilă care prevedea, la art. 40 alin. 5 din Codul de procedură civilă din 1865, că, "În cazul în care instanţa a săvârşit acte de procedură sau a procedat între timp la judecarea pricinii, actele de procedură îndeplinite ulterior strămutării şi hotărârea pronunţată sunt desfiinţate de drept prin efectul admiterii cererii de strămutare", Curtea a apreciat că există diferenţe neechivoce între art. 145 alin. (2) teza a doua din Codul de procedură civilă şi art. 40 alin. 5 din Codul de procedură civilă din 1865.
26. Spre deosebire de art. 40 alin. 5 din Codul de procedură civilă din 1865, dispoziţiile art. 145 alin. (2) teza a doua din Codul de procedură civilă nu mai fac trimiterea expresă la actele de procedură îndeplinite ulterior hotărârii de strămutare, astfel încât Curtea a reţinut că această dispoziţie legală vizează hotărârea instanţei de la care s-a cerut strămutarea pronunţată după formularea unei cereri de strămutare.
27. Curtea a mai reţinut că instanţa de la care s-a cerut strămutarea este înştiinţată de îndată despre formularea unei cereri de strămutare [art. 142 alin. (1) teza a treia din Codul de procedură civilă], precum şi despre admiterea sau respingerea cererii de strămutare [art. 144 alin. (3) din Codul de procedură civilă], astfel încât aceasta este în cunoştinţă de cauză despre existenţa unei proceduri de soluţionare a cererii de strămutare. Dacă, în lipsa dispunerii măsurii suspendării procesului, în condiţiile art. 143 din Codul de procedură civilă, instanţa de la care s-a cerut strămutarea procedează la soluţionarea litigiului, iar cererea de strămutare a fost admisă, hotărârea pronunţată în cauză nu acoperă lipsa de imparţialitate a judecătorului cauzei, întrucât obţinerea sau apărarea unui drept ori protejarea unui interes, chiar legitim, nu se poate fonda pe o hotărâre a cărei legalitate este pusă la îndoială prin raportare la instanţa care a pronunţat-o.
28. Referitor la sintagma "între timp" din cuprinsul art. 145 alin. (2) teza a doua din Codul de procedură civilă, Curtea a reţinut că aceasta priveşte un interval scurs de la un moment procesual la altul, momentul de debut al acestui interval, în ipoteza normei criticate, fiind marcat de formularea unei cereri de strămutare în cursul procesului, în sens contrar, instituţia strămutării ar fi lipsită de substanţă şi nu şi-ar mai atinge scopul pentru care a fost reglementată, acela de a asigura imparţialitatea obiectivă a instanţei care trebuie să judece fondul cauzei. Aşadar, prin reglementarea criticată, legiuitorul a avut în vedere tocmai ipoteza în care hotărârea este deja pronunţată la momentul pronunţării hotărârii asupra cererii de strămutare.
29. În acest context, Curtea a mai reţinut că dispoziţiile legale criticate se aplică în mod egal tuturor celor care se află în ipoteza normei, respectiv oricăreia dintre părţile dintr-un litigiu în care s-a admis cererea de strămutare. Reglementarea desfiinţării de drept a hotărârii pronunţate asupra litigiului de fond după formularea cererii de strămutare în cazul admiterii acesteia apare ca un mijloc eficient de apărare şi ca o modalitate de asigurare a dreptului la un proces echitabil, întrucât în lipsa acesteia ar fi posibil ca o instanţă nelegal constituită să pronunţe o hotărâre dată chiar în numele legii, situaţie prin care să fie afectat chiar fundamentul statului de drept.
30. Nici critica formulată prin raportare la art. 124 alin. (2) din Constituţie nu a fost reţinută, având în vedere că strămutarea reprezintă unul dintre mijloacele procesuale care contribuie la asigurarea caracterului efectiv al imparţialităţii judecătorilor, garanţie instituţională a dreptului la un proces echitabil (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 558 din 16 octombrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 897 din 10 decembrie 2014, paragraful 16), astfel încât prin admiterea cererii de strămutare şi, corelativ, desfiinţarea de drept a hotărârii pronunţate se asigură chiar garanţia constituţională a imparţialităţii justiţiei.
31. Pentru aceleaşi motive, Curtea nu a reţinut nici încălcarea celorlalte dispoziţii constituţionale şi convenţionale invocate în susţinerea excepţiei de neconstituţionalitate.
32. Întrucât criticile de neconstituţionalitate din prezenta cauză privesc, în esenţă, aceleaşi aspecte şi având în vedere că nu au intervenit elemente noi, de natură să determine schimbarea jurisprudenţei Curţii Constituţionale, considerentele şi soluţia deciziei menţionate îşi păstrează valabilitatea şi în cauza de faţă.
33. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,
Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Ioan Toanchină, Ioan Leonard Toanchină şi Irina Toanchină în Dosarul nr. 31.315/302/2015 al Tribunalul Călăraşi - Secţia civilă şi constată că dispoziţiile art. 145 alin. (2) teza a doua din Codul de procedură civilă sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.
Documente corelate
Dacă doriți să acces la toate documente corelate, autentifică-te în Sintact. Nu ai un cont Sintact? Cere un cont demo »