Titlul ii - INFRACŢIUNEA - Codul Penal din 1968 CODUL PENAL - Republicare

M.Of. 65

Ieşit din vigoare

Versiune de la: 21 August 2013

TITLUL II:INFRACŢIUNEA

CAPITOLUL I:DISPOZIŢII GENERALE

Art. 17: Trăsăturile esenţiale ale infracţiunii

(1)Infracţiune este fapta care prezintă pericol social, săvârşită cu vinovăţie şi prevăzută de legea penală.

(2)Infracţiunea este singurul temei al răspunderii penale.

Art. 18: Pericolul social al faptei

(1)Faptă care prezintă pericol social în înţelesul legii penale este orice acţiune sau inacţiune prin care se aduce atingere uneia dintre valorile arătate în art. 1 şi pentru sancţionarea căreia este necesară aplicarea unei pedepse.

Art. 18¹

(1)Nu constituie infracţiune fapta prevăzută de legea penală, dacă prin atingerea minimă adusă uneia din valorile apărate de lege şi prin conţinutul ei concret, fiind lipsită în mod vădit de importanţă, nu prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni.

(2)La stabilirea în concret a gradului de pericol social se ţine seama de modul şi mijloacele de săvârşire a faptei, de scopul urmărit, de împrejurările în care fapta a fost comisă, de urmarea produsă sau care s-ar fi putut produce, precum şi de persoana şi conduita făptuitorului, dacă este cunoscut.

(3)În cazul faptelor prevăzute în prezentul articol, procurorul sau instanţa poate aplica una dintre sancţiunile cu caracter administrativ prevăzute la art. 91.

Art. 19: Vinovăţia

(1)Vinovăţie există când fapta care prezintă pericol social este săvârşită cu intenţie sau din culpă.

1.Fapta este săvârşită cu intenţie când infractorul:

a)prevede rezultatul faptei sale, urmărind producerea lui prin săvârşirea acelei fapte;

b)prevede rezultatul faptei sale si, deşi nu-l urmăreşte, acceptă posibilitatea producerii lui.

2.Fapta este săvârşită din culpă când infractorul:

a)prevede rezultatul faptei sale, dar nu-l acceptă, socotind fără temei că el nu se va produce;

b)nu prevede rezultatul faptei sale, deşi trebuia şi putea să-l prevadă.

(2)Fapta constând într-o acţiune săvârşită din culpă constituie infracţiune numai atunci când în lege se prevede în mod expres aceasta.

(3)Fapta constând într-o inacţiune constituie infracţiune fie că este săvârşită cu intenţie, fie din culpă, afară de cazul când legea sancţionează numai săvârşirea ei cu intenţie.

Art. 19¹: Condiţiile răspunderii penale a persoanelor juridice

(1)Persoanele juridice, cu excepţia statului, a autorităţilor publice şi a instituţiilor publice care desfăşoară o activitate ce nu poate face obiectul domeniului privat, răspund penal pentru infracţiunile săvârşite în realizarea obiectului de activitate sau în interesul ori în numele persoanei juridice, dacă fapta a fost săvârşită cu forma de vinovăţie prevăzută de legea penală.

(2)Răspunderea penală a persoanei juridice nu exclude răspunderea penală a persoanei fizice care a contribuit, în orice mod, la săvârşirea aceleiaşi infracţiuni.

CAPITOLUL II:TENTATIVA

Art. 20: Conţinutul tentativei

(1)Tentativa constă în punerea în executare a hotărârii de a săvârşi infracţiunea, executare care a fost însă întreruptă sau nu şi-a produs efectul.

(2)Există tentativă şi în cazul în care consumarea infracţiunii nu a fost posibilă datorită insuficienţei sau defectuozităţii mijloacelor folosite, ori datorită împrejurării că în timpul când s-au săvârşit actele de executare, obiectul lipsea de la locul unde făptuitorul credea că se află.

(3)Nu există tentativă atunci când imposibilitatea de consumare a infracţiunii este datorită modului cum a fost concepută executarea.

Art. 21: Pedepsirea tentativei

(1)Tentativa se pedepseşte numai când legea prevede expres aceasta.

(2)Tentativa se sancţionează cu o pedeapsă cuprinsă între jumătatea minimului şi jumătatea maximului prevăzute de lege pentru infracţiunea consumată, fără ca minimul să fie mai mic decât minimul general al pedepsei. În cazul când pedeapsa prevăzută de lege este detenţiunea pe viaţă, se aplică pedeapsa închisorii de la 10 la 25 de ani.

(3)În cazul persoanei juridice, tentativa se sancţionează cu amendă cuprinsă între minimul special şi maximul special al amenzii prevăzute de lege pentru infracţiunea consumată, reduse la jumătate. La această pedeapsă se pot adăuga una sau mai multe pedepse complementare.

Art. 22: Desistarea şi împiedicarea rezultatului

(1)Este apărat de pedeapsă făptuitorul care s-a desistat ori a împiedicat mai înainte de descoperirea faptei producerea rezultatului.

(2)Dacă actele îndeplinite până în momentul desistării sau împiedicării producerii rezultatului constituie o altă infracţiune, se aplică pedeapsa pentru acea infracţiune.

CAPITOLUL III:PARTICIPAŢIA

Art. 23: Participanţii

(1)Participanţi sunt persoanele care contribuie la săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală în calitate de autori, instigatori sau complici.

Art. 24: Autorul

(1)Autor este persoana care săvârşeşte în mod nemijlocit fapta prevăzută de legea penală.

Art. 25: Instigatorul

(1)Instigator este persoana care, cu intenţie, determină pe o altă persoană să săvârşească o faptă prevăzută de legea penală.

Art. 26: Complicele

(1)Complice este persoana care, cu intenţie, înlesneşte sau ajută în orice mod la săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală. Este de asemenea complice persoana care promite, înainte sau în timpul săvârşirii faptei, că va tăinui bunurile provenite din aceasta sau că va favoriza pe făptuitor, chiar dacă după săvârşirea faptei promisiunea nu este îndeplinită.

Art. 27: Pedeapsa în caz de participaţie

(1)Instigatorul şi complicele la o faptă prevăzută de legea penală săvârşită cu intenţie se sancţionează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru autor. La stabilirea pedepsei se tine seama de contribuţia fiecăruia la săvârşirea infracţiunii, precum si de dispoziţiile art. 72.

Art. 28: Circumstanţele personale şi reale

(1)Circumstanţele privitoare la persoana unui participant nu se răsfrâng asupra celorlalţi.

(2)Circumstanţele privitoare la faptă se răsfrâng asupra participanţilor, numai în măsura în care aceştia le-au cunoscut sau le-au prevăzut.

Art. 29: Instigarea neurmată de executare

(1)Actele de instigare neurmate de executarea faptei, precum şi actele de instigare urmate de desistarea autorului ori de împiedicarea de către acesta a producerii rezultatului, se sancţionează cu o pedeapsă între minimul special al pedepsei pentru infracţiunea la care s-a instigat şi minimul general. În cazul când pedeapsa prevăzută de lege este detenţiunea pe viaţă, se aplică pedeapsa închisorii de la 2 la 10 ani.

(2)Actele arătate în alineatul precedent nu se sancţionează, dacă pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea la care s-a instigat este de 2 ani sau mai mică, afară de cazul când actele îndeplinite de autor până în momentul desistării constituie altă faptă prevăzută de legea penală.

Art. 30: Împiedicarea săvârşirii faptei

(1)Participantul nu se pedepseşte dacă în cursul executării, dar înainte de descoperirea faptei, împiedică consumarea acesteia. Dacă actele săvârşite până în momentul împiedicării constituie o altă faptă prevăzută de legea penală, participantului i se aplică pedeapsa pentru această faptă.

Art. 31: Participaţia improprie

(1)Determinarea, înlesnirea sau ajutarea în orice mod, cu intenţie, la săvârşirea din culpă de către o altă persoană, a unei fapte prevăzute de legea penală, se sancţionează cu pedeapsa pe care legea o prevede pentru fapta comisă cu intenţie.

(2)Determinarea, înlesnirea sau ajutarea în orice mod, cu intenţie, la săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală, de către o persoană care comite acea faptă fără vinovăţie, se sancţionează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru acea infracţiune.

(3)Dispoziţiile art. 28-30 se aplică în mod corespunzător.

CAPITOLUL IV:PLURALITATEA DE INFRACŢIUNI

Art. 32: Formele pluralităţii

(1)Pluralitatea de infracţiuni constituie, după caz, concurs de infracţiuni sau recidivă.

Art. 33: Concursul de infracţiuni

(1)Concurs de infracţiuni există:

a)când două sau mai multe infracţiuni au fost săvârşite de aceeaşi persoană, înainte de a fi condamnată definitiv pentru vreuna dintre ele. Există concurs chiar dacă una dintre infracţiuni a fost comisă pentru săvârşirea sau ascunderea altei infracţiuni;

b)când o acţiune sau inacţiune, săvârşită de aceeaşi persoană, datorită împrejurărilor în care a avut loc şi urmărilor pe care Ie-a produs, întruneşte elementele mai multor infracţiuni.

Art. 34: Pedeapsa principală în caz de concurs de infracţiuni săvârşite de persoana fizică

(1)În caz de concurs de infracţiuni, se stabileşte pedeapsa pentru fiecare infracţiune în parte, iar dintre acestea se aplică pedeapsa, după cum urmează:

a)când s-a stabilit o pedeapsă cu detenţiune pe viaţă şi una sau mai multe pedepse cu închisoare ori cu amendă, se aplică pedeapsa detenţiunii pe viaţă;

b)când s-au stabilit numai pedepse cu închisoare, se aplică pedeapsa cea mai grea, care poate fi sporită până la maximul ei special, iar când acest maxim nu este îndestulător, se poate adăuga un spor de până la 5 ani;

c)când s-au stabilit numai amenzi, se aplică pedeapsa cea mai mare, care poate fi sporită până la maximul ei special, iar dacă acest maxim nu este îndestulător, se poate adăuga un spor de până la jumătate din acel maxim;

d)când s-a stabilit o pedeapsă cu închisoare şi o pedeapsă cu amendă, se aplică pedeapsa închisorii, la care se poate adăuga amenda, în totul sau în parte;

e)când s-au stabilit mai multe pedepse cu închisoare şi mai multe pedepse cu amendă, se aplică pedeapsa închisorii, potrivit dispoziţiei de la lit. b), la care se poate adăuga amenda, potrivit dispoziţiei de la lit. c).

(2)Prin aplicarea dispoziţiilor din alineatul precedent nu se poate depăşi totalul pedepselor stabilite de instanţă pentru infracţiunile concurente.

Art. 35: Pedeapsa complementară şi măsurile de siguranţă în caz de concurs de infracţiuni

(1)Dacă pentru una dintre infracţiunile concurente s-a stabilit şi o pedeapsă complementară, aceasta se aplică alături de pedeapsa închisorii.

(2)Dacă s-au stabilit mai multe pedepse complementare de natură diferită, sau chiar de aceeaşi natură dar cu conţinut diferit, acestea se aplică alături de pedeapsa închisorii.

(3)Dacă s-au stabilit mai multe pedepse complementare de aceeaşi natură şi cu acelaşi conţinut, se aplică cea mai grea dintre acestea.

(4)Măsurile de siguranţă de natură diferită sau de aceeaşi natură, dar cu un conţinut diferit, luate în cazul infracţiunilor concurente, se cumulează.

(5)Dacă s-au luat mai multe măsuri de siguranţă de aceeaşi natură şi cu acelaşi conţinut, dar pe durate diferite, se aplică o singură dată măsura de siguranţă cu durata cea mai lungă. în cazul măsurilor de siguranţă de aceeaşi natură şi cu acelaşi conţinut, luate potrivit art. 118, acestea se cumulează.

Art. 36: Contopirea pedepselor pentru infracţiuni concurente săvârşite de persoana fizică

(1)Dacă infractorul condamnat definitiv este judecat ulterior pentru o infracţiune concurentă, se aplică dispoziţiile art. 34 şi 35.

(2)Dispoziţiile art. 34 şi 35 se aplică şi în cazul în care, după ce o hotărâre de condamnare a rămas definitivă, se constată că cel condamnat suferise şi o altă condamnare definitivă pentru o infracţiune concurentă.

(3)Dacă infractorul a executat în totul sau în parte pedeapsa aplicată prin hotărârea anterioară, ceea ce s-a executat se scade din durata pedepsei aplicate pentru infracţiunile concurente.

(4)Dispoziţiile privitoare la aplicarea pedepsei în caz de concurs de infracţiuni se aplică şi în cazul în care condamnarea la pedeapsa detenţiunii pe viaţă a fost comutată sau înlocuită cu pedeapsa închisorii.

Art. 37: Recidiva în cazul persoanei fizice

(1)Există recidivă pentru persoana fizică în următoarele cazuri:

a)când după rămânerea definitivă a unei hotărâri de condamnare la pedeapsa închisorii mai mare de 6 luni, cel condamnat săvârşeşte din nou o infracţiune cu intenţie, înainte de începerea executării pedepsei, în timpul executării acesteia sau în stare de evadare, iar pedeapsa prevăzută de lege pentru a doua infracţiune este închisoarea mai mare de un an;

b)când după executarea unei pedepse cu închisoare mai mare de 6 luni, după graţierea totală sau a restului de pedeapsă, ori după împlinirea termenului de prescripţie a executării unei asemenea pedepse, cel condamnat săvârşeşte din nou o infracţiune cu intenţie pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de un an;

c)când după condamnarea la cel puţin trei pedepse cu închisoare până la 6 luni sau după executare, după graţierea totală sau a restului de pedeapsă, ori după prescrierea executării a cel puţin trei asemenea pedepse, cel condamnat săvârşeşte din nou o infracţiune cu intenţie pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de un an.

(2)Există recidivă şi în cazurile în care una dintre pedepsele prevăzute în alin. 1 este detenţiunea pe viaţă.

(3)Pentru stabilirea stării de recidivă în cazurile prevăzute în alin. 1 lit. a) şi b) şi alin. 2, se poate ţine seama şi de hotărârea de condamnare pronunţată în străinătate, pentru o faptă prevăzută şi de legea română, dacă hotărârea de condamnare a fost recunoscută potrivit dispoziţiilor legii.

Art. 38: Condamnările care nu atrag starea de recidivă

(1)La stabilirea stării de recidivă nu se ţine seama de hotărârile de condamnare privitoare la:

a)infracţiunile săvârşite în timpul minorităţii;

a¹)infracţiunile săvârşite din culpă;

b)infracţiunile amnistiate;

c)faptele care nu mai sunt prevăzute ca infracţiuni de legea penală.

(2)De asemenea, nu se ţine seama de condamnările pentru care a intervenit reabilitarea, sau în privinţa cărora s-a împlinit termenul de reabilitare.

Art. 39: Pedeapsa în caz de recidivă pentru persoana fizică

(1)În cazul recidivei prevăzute în art. 37 alin. 1 lit. a), pedeapsa stabilită pentru infracţiunea săvârşită ulterior şi pedeapsa aplicată pentru infracţiunea anterioară se contopesc potrivit dispoziţiilor art. 34 şi 35. Sporul prevăzut în art. 34 alin. 1 lit. b) se poate mări până la 7 ani.

(2)Dacă pedeapsa anterioară a fost executată în parte, contopirea se face între pedeapsa ce a mai rămas de executat şi pedeapsa aplicată pentru infracţiunea săvârşită ulterior.

(3)În cazul săvârşirii unei infracţiuni după evadare, prin pedeapsa anterioară se înţelege pedeapsa care se execută, cumulată cu pedeapsa aplicată pentru evadare.

(4)În cazul recidivei prevăzute în art. 37 alin. 1 lit. b), se poate aplica o pedeapsă până la maximul special. Dacă maximul special este neîndestulător, în cazul închisorii se poate adăuga un spor de până la 10 ani, iar în cazul amenzii se poate aplica un spor de cel mult două treimi din maximul special.

(5)În cazul recidivei prevăzute în art. 37 lit. c) se aplică în mod corespunzător dispoziţiile din alineatele precedente.

(6)Dacă după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare şi mai înainte ca pedeapsa să fi fost executată sau considerată ca executată, se descoperă că cel condamnat se află în stare de recidivă, instanţa aplică dispoziţiile din alin. 1 în cazul recidivei prevăzute în art. 37 lit. a) şi dispoziţiile din alin. 4 în cazul recidivei prevăzute în art. 37 lit. b).

(7)Dispoziţiile alineatului precedent se aplică şi în cazul în care condamnarea la pedeapsa detenţiunii pe viaţă a fost comutată sau înlocuită cu pedeapsa închisorii.

Art. 40: Pedeapsa în unele cazuri când nu există recidivă

(1)Când după condamnarea definitivă cel condamnat săvârşeşte din nou o infracţiune, înainte de începerea executării pedepsei, în timpul executării acesteia sau în stare de evadare, şi nu sunt întrunite condiţiile prevăzute de lege pentru starea de recidivă, pedeapsa se aplică potrivit regulilor pentru concursul de infracţiuni.

(2)În cazul persoanei juridice, dacă nu sunt întrunite condiţiile prevăzute în art. 40² alin. 1 lit. a), pedeapsa se aplică potrivit regulilor pentru concursul de infracţiuni.

Art. 40¹: Pedeapsa în caz de concurs de infracţiuni săvârşite de persoana juridică

(1)În caz de concurs de infracţiuni săvârşite de persoana juridică, se stabileşte pedeapsa amenzii pentru fiecare infracţiune în parte şi se aplică amenda cea mai mare, care poate fi sporită până la maximul special prevăzut în art. 71¹ alin. 2 sau 3, iar dacă acest maxim nu este îndestulător, se poate adăuga un spor de până la o treime din acel maxim.

(2)Dispoziţiile alin. 1 se aplică şi în cazul în care persoana juridică condamnată definitiv este judecată ulterior pentru o infracţiune concurentă, precum şi atunci când după ce o hotărâre de condamnare a rămas definitivă, se constată că persoana juridică suferise şi o altă condamnare definitivă pentru o infracţiune concurentă. În aceste cazuri, partea din amenda executată se scade din amenda aplicată pentru infracţiunile concurente.

(3)Dispoziţiile art. 35 se aplică în mod corespunzător.

Art. 40²: Recidiva în cazul persoanei juridice

(1)Există recidivă pentru persoana juridică în următoarele cazuri:

a)când după rămânerea definitivă a unei hotărâri de condamnare, persoana juridică săvârşeşte din nou o infracţiune cu intenţie, iar amenda pentru infracţiunea anterioară nu a fost executată;

b)când după rămânerea definitivă a unei hotărâri de condamnare, persoana juridică săvârşeşte din nou o infracţiune cu intenţie, iar amenda pentru infracţiunea anterioară a fost executată sau considerată ca executată.

(2)În cazul recidivei prevăzute în alin. 1 lit. a), amenda stabilită pentru infracţiunea săvârşită ulterior şi amenda aplicată pentru infracţiunea anterioară se contopesc, potrivit art. 40¹ alin. 1 şi 3. Sporul prevăzut în art. 40¹ alin. 1 se poate mări până la jumătate.

(3)Dacă amenda anterioară a fost executată în parte, contopirea se face între amenda ce a mai rămas de executat şi amenda aplicată pentru infracţiunea săvârşită ulterior.

(4)În cazul recidivei prevăzute în alin. 1 lit. b), se aplică pedeapsa amenzii până la maximul special prevăzut în art. 71¹ alin. 2 sau 3, iar dacă acest maxim nu este îndestulător, se poate adăuga un spor de până la două treimi din acel maxim.

(5)Dacă după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare şi mai înainte ca amenda să fi fost executată sau considerată ca executată, se descoperă că persoana juridică condamnată se află în stare de recidivă, instanţa aplică dispoziţiile din alin. 2, în cazul recidivei prevăzute în alin. 1 lit. a), şi dispoziţiile din alin. 4, în cazul recidivei prevăzute în alin. 1 lit. b).

Art. 41: Unitatea infracţiunii continuate şi a celei complexe

(1)În cazul infracţiunii continuate şi al infracţiunii complexe nu există pluralitate de infracţiuni.

(2)Infracţiunea este continuată când o persoană săvârşeşte la diferite intervale de timp, dar în realizarea aceleiaşi rezoluţii, acţiuni sau inacţiuni care prezintă, fiecare în parte, conţinutul aceleiaşi infracţiuni.

(3)Infracţiunea este complexă când în conţinutul său intră, ca element sau ca circumstanţă agravantă, o acţiune sau inacţiune care constituie prin ea însăşi o faptă prevăzută de legea penală.

Art. 42: Pedeapsa pentru infracţiunea continuată

Infracţiunea continuată se sancţionează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea săvârşită, la care se poate adăuga un spor, potrivit dispoziţiilor art. 34 sau, după caz, art. 40¹ alin. 1.

Art. 43: Recalcularea pedepsei pentru infracţiunea continuată sau complexă

(1)Dacă infractorul condamnat definitiv pentru o infracţiune continuată sau complexă este judecat ulterior şi pentru alte acţiuni sau inacţiuni care intră în conţinutul aceleiaşi infracţiuni, ţinându-se seama de infracţiunea săvârşită în întregul ei, se stabileşte o pedeapsă corespunzătoare, care nu poate fi mai uşoară decât cea pronunţată anterior.

CAPITOLUL V:CAUZELE CARE ÎNLĂTURĂ CARACTERUL PENAL AL FAPTEI

Art. 44: Legitima apărare

(1)Nu constituie infracţiune fapta prevăzută de legea penală, săvârşită în stare de legitimă apărare.

(2)Este în stare de legitimă apărare acela care săvârşeşte fapta pentru a înlătura un atac material, direct, imediat şi injust, îndreptat împotriva sa, a altuia sau împotriva unui interes obştesc, şi care pune în pericol grav persoana sau drepturile celui atacat ori interesul obştesc.

(2¹)Se prezumă că este în legitimă apărare, şi acela care săvârşeşte fapta pentru a respinge pătrunderea fără drept a unei persoane prin violenţă, viclenie, efracţie sau prin alte asemenea mijloace, într-o locuinţă, încăpere, dependinţă sau loc împrejmuit ori delimitat prin semne de marcare.

(3)Este de asemenea în legitimă apărare şi acela care din cauza tulburării sau temerii a depăşit limitele unei apărări proporţionale cu gravitatea pericolului şi cu împrejurările în care s-a produs atacul.

Art. 45: Starea de necesitate

(1)Nu constituie infracţiune fapta prevăzută de legea penală, săvârşită în stare de necesitate.

(2)Este în stare de necesitate acela care săvârşeşte fapta pentru a salva de la un pericol iminent şi care nu putea fi înlăturat altfel, viaţa, integritatea corporală sau sănătatea sa, a altuia sau un bun important al său ori al altuia sau un interes obştesc.

(3)Nu este în stare de necesitate persoana care în momentul când a săvârşit fapta şi-a dat seama că pricinuieşte urmări vădit mai grave decât cele care s-ar fi putut produce dacă pericolul nu era înlăturat.

Art. 46: Constrângerea fizică şi constrângerea morală

(1)Nu constituie infracţiune fapta prevăzută de legea penală, săvârşită din cauza unei constrângeri fizice căreia făptuitorul nu i-a putut rezista.

(2)De asemenea, nu constituie infracţiune fapta prevăzută de legea penală, săvârşită din cauza unei constrângeri morale, exercitată prin ameninţare cu un pericol grav pentru persoana făptuitorului ori a altuia şi care nu putea fi înlăturat în alt mod.

Art. 47: Cazul fortuit

(1)Nu constituie infracţiune fapta prevăzută de legea penală, al cărei rezultat este consecinţa unei împrejurări care nu putea fi prevăzută.

Art. 48: Iresponsabilitatea

(1)Nu constituie infracţiune fapta prevăzută de legea penală, dacă făptuitorul, în momentul săvârşirii faptei, fie din cauza alienaţiei mintale, fie din alte cauze, nu putea să-şi dea seama de acţiunile sau inacţiunile sale, ori nu putea fi stăpân pe ele.

Art. 49: Beţia

(1)Nu constituie infracţiune fapta prevăzută de legea penală, dacă făptuitorul, în momentul săvârşirii faptei, se găsea, datorită unor împrejurări indepedente de voinţa sa, în stare de beţie completă produsă de alcool sau de alte substanţe.

(2)Starea de beţie voluntară completă produsă de alcool sau de alte substanţe nu înlătură caracterul penal al faptei. Ea poate constitui, după caz, o circumstanţă atenuantă sau agravantă.

Art. 50: Minoritatea făptuitorului

(1)Nu constituie infracţiune fapta prevăzută de legea penală, săvârşită de un minor care la data comiterii acesteia nu îndeplinea condiţiile legale pentru a răspunde penal.

Art. 51: Eroarea de fapt

(1)Nu constituie infracţiune fapta prevăzută de legea penală, când făptuitorul, în momentul săvârşirii acesteia, nu cunoştea existenţa unei stări, situaţii sau împrejurări de care depinde caracterul penal al faptei.

(2)Nu constituie o circumstanţă agravantă împrejurarea pe care infractorul nu a cunoscut-o în momentul săvârşirii infracţiunii.

(3)Dispoziţiile alin. 1 şi 2 se aplică şi faptelor săvârşite din culpă pe care legea penală le pedepseşte, numai dacă necunoaşterea stării, situaţiei sau împrejurării respective nu este ea însăşi rezultatul culpei.

(4)Necunoaşterea sau cunoaşterea greşită a legii penale nu înlătură caracterul penal al faptei.