Wolters Kluwer, Contestatia la executare

Contestaţia la executare este o cale de atac, susceptibilă de exercitare în procedura executării silite, parte integrantă a procesului civil, pentru înlăturarea pretinselor ilegalităţi săvârşite, indiferent de obiectul acestora.

Contestaţia la exercitare poate fi exercitată de

- debitorul urmărit, invocând, de exemplu, absenţa sau nulitatea titlului executoriu, insesizabilitatea creanţei, nulitatea actului de urmărire, absenţa dreptului debitorului asupra creanţei care face obiectul urmăririi, existenţa unei cauze de suspendare a executării;

- creditorul urmăritor, invocând incidente apărute în cursul urmăririi, precum înţelesul, întinderea sau aplicarea titlului executoriu, refuzul organului de executare de a efectua executarea ori de a îndeplini un act de executare;

- terţ urmărit, cu precizarea, însă, că în cazul popririi terţul poprit nu va putea face contestaţie împotriva popririi, el urmând a-şi formula apărările în instanţa de validare;

- terţ propriu-zis, străin cu totul de raportul juridic execuţional;

- procuror, în condiţiile prevăzute de art. 92 alin. (5) C. pr. civ., dacă hotărârea pusă în executare priveşte categoriile precizate de alin. (1) al aceluiaşi articol – minori, persoane puse sub interdicţie şi dispăruţi, precum şi în alte cazuri prevăzute de lege.

Potrivit art. 711 C. pr. civ., sunt identificate trei forme ale contestaţiei la executare:

- contestaţia propriu-zisă sau comună, care se poate exercita împotriva executării silite înseşi, precum şi împotriva oricărui act de executare de către cei interesaţi sau vătămaţi prin executare;

- contestaţia la titlu sau specială, la care se recurge dacă nu s-a utilizat procedura prevăzută de art. 443 C. pr. civ., în cazul în care sunt necesare lămuriri cu privire la înţelesul, întinderea sau aplicarea titlului executoriu;

- contestaţia împotriva refuzului organului de executare de a efectua executarea silită sau de a îndeplini un act de executare în condiţiile prevăzute de lege.

Contestaţia la executare se poate face în termen de 15 zile de la data când:

a) contestatorul a luat cunoştinţă de actul de executare pe care-l contestă;

b) cel interesat a primit, după caz, comunicarea ori înştiinţarea privind înfiinţarea popririi. Dacă poprirea este înfiinţată asupra unor venituri periodice, termenul de contestaţie pentru debitor începe cel mai târziu la data efectuării primei reţineri din aceste venituri de către terţul poprit;

c) debitorul care contestă executarea însăşi a primit încheierea de încuviinţare a executării sau somaţia ori de la data când a luat cunoştinţă de primul act de executare, în cazurile în care nu a primit încheierea de încuviinţare a executării şi nici somaţia sau executarea se face fără somaţie.

Alineatul (4) al aceluiaşi articol precizează că o contestaţie prin care o terţă persoană pretinde că are un drept de proprietate sau un alt drept real asupra bunului urmărit poate fi introdusă în tot cursul executării silite, dar nu mai târziu de 15 zile de la efectuarea vânzării ori de la data predării silite a bunului.

Neintroducerea însă a contestaţiei în acest termen nu împiedică pe cel de-al treilea să-şi realizeze dreptul pe calea unei cereri separate, în condiţiile legii, sub rezerva drepturilor definitiv dobândite de terţii adjudecatari în cadrul vânzării silite a bunurilor urmărite [art. 714 alin. (5) C. pr. civ.].

De asemenea, potrivit art. 714 alin. (2) C. pr. civ., contestaţia împotriva încheierilor executorului judecătoresc, în cazurile în care acestea nu sunt, potrivit legii, definitive, se poate face în termen de 5 zile de la comunicare.

Articolul 714 C. pr. civ. stabileşte un termen comun pentru introducerea contestaţiei la executare, diferite fiind doar momentele de la care acesta începe să curgă:

- cunoaşterea actului de executare pe care îl contestă;

- primirea comunicării ori a înştiinţării privind înfiinţarea popririi;

- primirea încheierii de încuviinţare a executării ori a somaţiei sau cunoaşterea primului act de executare;

- efectuarea vânzării ori predarea silită a bunului.

Conform art. 712 C. pr. civ., dacă executarea silită se face în temeiul unei hotărâri judecătoreşti sau arbitrale, debitorul nu va putea invoca pe cale de contestaţie motive de fapt sau de drept pe care le-ar fi putut opune în cursul judecăţii în primă instanţă sau într-o cale de atac ce i-a fost deschisă.

În cazul în care executarea silită se face în temeiul unui alt titlu executoriu decât o hotărâre judecătorească, se pot invoca în contestaţia la executare şi motive de fapt sau de drept privitoare la fondul dreptului cuprins în titlul executoriu, numai dacă legea nu prevede în legătură cu acel titlu executoriu o cale procesuală specifică pentru desfiinţarea lui.

Nu se poate face o nouă contestaţie de către aceeaşi parte pentru motive care au existat la data primei contestaţii. Cu toate acestea, contestatorul îşi poate modifica cererea iniţială adăugând motive noi de contestaţie dacă, în privinţa acestora din urmă, este respectat termenul de exercitare a contestaţiei la executare.

Creditorii neurmăritori au dreptul de a interveni în executarea efectuată de alţi creditori, pentru a lua parte la executare sau la distribuirea sumelor obţinute din urmărirea silită a bunurilor debitorului.

În cazul procedurii urmăririi silite mobiliare sau imobiliare ori a predării silite a bunului imobil sau mobil, contestaţia la executare poate fi introdusă şi de o terţă persoană, însă numai dacă aceasta pretinde un drept de proprietate ori un alt drept real cu privire la bunul respectiv.

Articolul 713 C. pr. civ. determină instanţa competentă să soluţioneze contestaţia la executare: ea se introduce la instanţa de executare; contestaţia privind lămurirea înţelesului, întinderii sau aplicării titlului executoriu se introduce la instanţa care a pronunţat hotărârea ce se execută, dar, dacă o asemenea contestaţie vizează un titlu executoriu ce nu emană de la un organ de jurisdicţie, competenţa de soluţionare aparţine instanţei de executare; împărţirea bunurilor proprietate comună poate fi hotărâtă, la cererea părţii interesate, şi în cadrul judecării contestaţiei la executare.

Tot astfel, art. 713 alin. (2) C. pr. civ. stabileşte că în cazul urmăririi silite prin poprire, dacă domiciliul sau sediul debitorului se află în circumscripţia altei curţi de apel decât cea în care se află instanţa de executare, contestaţia se poate introduce şi la judecătoria în a cărei circumscripţie îşi are domiciliul sau sediul debitorul.

În cazul urmăririi silite a imobilelor, al urmăririi silite a fructelor şi a veniturilor generale ale imobilelor, precum şi în cazul predării silite a bunurilor imobile, dacă imobilul se află în circumscripţia altei curţi de apel decât cea în care se află instanţa de executare, contestaţia se poate introduce şi la judecătoria de la locul situării imobilului (a se vedea comentariul la art. 713 C. pr. civ.).

În principiu, dacă legea nu prevede altfel, judecata contestaţiei la executare urmează regulile comune cu privire la judecata în primă instanţă. De altminteri, art. 716 alin. (1) C. pr. civ. prevede că procedura prevăzută pentru judecata în primă instanţă se aplică, în mod corespunzător, şi la judecata contestaţiei la executare. Întâmpinarea este obligatorie, părţile urmând să fie citate în termen scurt.

În lipsa unor dispoziţii derogatorii, pot fi administrate orice probe şi administrarea lor se va face potrivit regulilor obişnuite, iar din perspectiva principiului disponibilităţii, părţile vor putea face în judecată actele de dispoziţie pe care legea le permite.

La cererea părţilor sau atunci când apreciază că este necesar, instanţa va putea solicita relaţii şi explicaţii scrise de la executorul judecătoresc.

(a se vedea comentariul la art. 716 C. pr. civ.).