Wolters Kluwer, Administrarea probei cu inscrisuri

Administrarea probei cu înscrisuri presupune procedura judiciară efectuată în etapa cercetării judecătoreşti de către instanţa de judecată.

Dovada unui act juridic sau a unui fapt se poate face prin înscrisuri, martori, prezumţii, mărturisirea uneia dintre părţi, făcută din proprie iniţiativă sau obţinută la interogatoriu, prin expertiză, prin mijloacele materiale de probă, prin cercetarea la faţa locului sau prin orice alte mijloace prevăzute de lege.

Potrivit art. 249 C. pr. civ., cel care face o susţinere în cursul procesului trebuie să o dovedească, în afară de cazurile anume prevăzute de lege (îi revine sarcina probei).

Probele se propu n, sub sancţiunea decăderii, de reclamant prin cererea de chemare în judecată, iar de către pârât prin întâmpinare, dacă legea nu dispune altfel. Ele pot fi propuse şi oral, în cazurile anume prevăzute de lege.

Prin excepţie, dovezile care nu au fost propuse în condiţiile art. 254 alin. (1) nu vor mai putea fi cerute şi încuviinţate în cursul procesului, în afară de cazurile în care:

1.necesitatea probei rezultă din modificarea cererii;

2.nevoia administrării probei reiese din cercetarea judecătorească şi partea nu o putea prevedea;

3.partea învederează instanţei că, din motive temeinic justificate, nu a putut propune în termen probele cerute;

4.administrarea probei nu duce la amânarea judecăţii;

5.există acordul expres al tuturor părţilor.

În cazurile prevăzute anterior partea adversă are dreptul la proba contrară numai asupra aceluiaşi aspect pentru care s-a încuviinţat proba invocată.

Potrivit art. 258 C. pr. civ., încuviinţarea dovezilor se face numai de către instanţă, prin încheiere. Aceasta este o încheiere preparatorie, asupra căreia instanţa poate reveni şi va arăta faptele ce vor trebui dovedite, mijloacele de probă încuviinţate, precum şi obligaţiile ce revin părţilor în legătură cu administrarea acestora.

Conform art. 260 C. pr. civ., administrarea probelor se va face în ordinea stabilită de instanţă.

Probele se vor administra , când este posibil, chiar în şedinţa în care au fost încuviinţate. Pentru administrarea celorlalte probe se va fixa termen, luându-se totodată măsurile ce se impun pentru prezentarea martorilor, efectuarea expertizelor, aducerea înscrisurilor şi a oricăror alte mijloace de probă.

Probele vor fi administrate înainte de începerea dezbaterilor asupra fondului, dacă legea nu prevede altfel.

Dovada şi dovada contrară vor fi administrate, atunci când este posibil, în aceeaşi şedinţă.

În ceea ce priveşte locul administrării probelor, art . 261 C. pr. civ., precizează că, administrarea probelor se face în faţa instanţei de judecată sesizate, în şedinţă publică, dacă legea nu dispune altfel.

Înscrisul este orice scriere sau altă consemnare care cuprinde date despre un act sau fapt juridic, indiferent de suportul ei material ori de modalitatea de conservare şi stocare.

Înscrisul pe suport informatic este admis ca probă în aceleaşi condiţii ca înscrisul pe suport hârtie, dacă îndeplineşte condiţiile prevăzute de lege.

Înscrisul în formă electronică, căruia i s-a încorporat, ataşat sau i s-a asociat logic o semnătură electronică, recunoscut de către cel căruia i se opune, are acelaşi efect ca actul autentic între cei care l-au subscris şi între cei care le reprezintă drepturile.

În cazurile în care, potrivit legii, forma scrisă este cerută ca o condiţie de probă sau de validitate a unui act juridic, un înscris în formă electronică îndeplineşte această cerinţă dacă i s-a încorporat, ataşat sau i s-a asociat logic o semnătură electronică extinsă, bazată pe un certificat calificat şi generată prin intermediul unui dispozitiv securizat de creare a semnăturii.

Înscrisul autentic este înscrisul întocmit sau, după caz, primit şi autentificat de o autoritate publică, de notarul public sau de către o altă persoană învestită de stat cu autoritate publică, în forma şi condiţiile stabilite de lege.

Autenticitatea înscrisului se referă la:

- stabilirea identităţii părţilor;

- exprimarea consimţământului acestora cu privire la conţinut;

- semnătura acestora

- şi data înscrisului.

Este, de asemenea, autentic orice alt înscris emis de către o autoritate publică şi căruia legea îi conferă acest caracter.

În ceea ce priveşte puterea doveditoare a unui înscris autentic, acesta face deplină dovadă, faţă de orice persoană, până la declararea sa ca fals, cu privire la constatările făcute personal de către cel care a autentificat înscrisul, în condiţiile legii. Declaraţiile părţilor cuprinse în înscrisul autentic fac dovadă, până la proba contrară, atât între părţi, cât şi faţă de oricare alte persoane. Dispoziţiile art. 270 alin. (2) sunt aplicabile şi în cazul menţiunilor din înscris care sunt în directă legătură cu raportul juridic al părţilor, fără a constitui obiectul principal al actului. Celelalte menţiuni constituie, între părţi, un început de dovadă scrisă.

Articolul 271 C. pr. civ. arată că înscrisul autentic nul poate face dovadă ca înscris sub semnătură privată, dacă a fost semnat de părţi, iar dacă nu a fost semnat, el constituie între părţi doar un început de dovadă scrisă.

Conform art. 272 C. pr. civ., înscrisul sub semnătură privată este acela care poartă semnătura părţilor, indiferent de suportul său material. El nu este supus niciunei alte formalităţi, în afara excepţiilor anume prevăzute de lege.

În ceea ce priveşte puterea doveditoare, înscrisul sub semnătură privată, recunoscut de cel căruia îi este opus sau, după caz, socotit de lege ca recunoscut, face dovadă între părţi până la proba contrară.

Menţiunile din înscris care sunt în directă legătură cu raportul juridic al părţilor fac, de asemenea, dovadă până la proba contrară, iar celelalte menţiuni, străine de cuprinsul acestui raport, pot servi doar ca început de dovadă scrisă.

Pluralitatea de exemplare - Înscrisul sub semnătură privată, care constată un contract sinalagmatic, are putere doveditoare numai dacă a fost făcut în atâtea exemplare originale câte părţi cu interese contrare sunt.

Un singur exemplar original este suficient pentru toate persoanele având acelaşi interes.

Fiecare exemplar original trebuie să facă menţiune despre numărul originalelor ce au fost făcute.

Lipsa acestei menţiuni nu poate fi opusă însă de cel care a executat, în ceea ce îl priveşte, obligaţia constatată în acel înscris. Pluralitatea exemplarelor originale nu este cerută când părţile, de comun acord, au depus singurul original la un terţ ales de ele. (art. 274 C. pr. civ.).

Formalitatea "bun şi aprobat" - Înscrisul sub semnătură privată, prin care o singură parte se obligă către o alta să îi plătească o sumă de bani sau o cantitate de bunuri fungibile, trebuie să fie în întregime scris cu mâna celui care îl subscrie sau cel puţin ca, în afară de semnătură, să fie scris cu mâna sa "bun şi aprobat pentru... ", cu arătarea în litere a sumei sau a cantităţii datorate.

Când suma arătată în cuprinsul înscrisului este diferită de cea arătată în formula "bun şi aprobat", se prezumă că obligaţia nu există decât pentru suma cea mai mică, chiar dacă înscrisul şi formula "bun şi aprobat" sunt scrise în întregime cu mâna sa de cel obligat, afară numai dacă se dovedeşte în care parte este greşeală sau dacă prin lege se prevede altfel. (art. 275 C. pr.civ.)

Înscrisul nesemnat, dar utilizat în mod obişnuit în exerciţiul activităţii unei întreprinderi pentru a constata un act juridic, face dovada cuprinsului său, cu excepţia cazului în care legea impune forma scrisă pentru însăşi dovedirea actului juridic.

Data înscrisurilor sub semnătură privată este opozabilă altor persoane decât celor care le-au întocmit, numai din ziua în care a devenit certă, prin una dintre modalităţile prevăzute de lege, respectiv:

- din ziua în care au fost prezentate spre a se conferi dată certă de către notarul public, executorul judecătoresc sau alt funcţionar competent în această privinţă;

- din ziua când au fost înfăţişate la o autoritate sau instituţie publică, făcându-se despre aceasta menţiune pe înscrisuri;

- din ziua când au fost înregistrate într-un registru sau alt document public;

- din ziua morţii ori din ziua când a survenit neputinţa fizică de a scrie a celui care l-a întocmit sau a unuia dintre cei care l-au subscris, după caz;

- din ziua în care cuprinsul lor este reprodus, chiar şi pe scurt, în înscrisuri autentice întocmite în condiţiile art. 269, precum încheieri, procese-verbale pentru punerea de sigilii sau pentru facere de inventar;

- din ziua în care s-a petrecut un alt fapt de aceeaşi natură care dovedeşte în chip neîndoielnic anterioritatea înscrisului. (

Registrele şi hârtiile domestice nu fac dovadă pentru cel care le-a scris. Ele fac dovadă împotriva lui:

- în toate cazurile în care atestă neîndoielnic o plată primită;

- când cuprind menţiunea expresă că însemnarea a fost făcută în folosul celui arătat drept creditor, pentru a ţine loc de titlu.

Registrele profesioniştilor, întocmite şi ţinute cu respectarea dispoziţiilor legale, pot face între aceştia deplină dovadă în justiţie, pentru faptele şi chestiunile legate de activitatea lor profesională.