Wolters Kluwer, Administrarea probei cu inscrisuri

Administrarea probei cu înscrisuri

Orice proces implică prezentarea dovezilor pentru justificarea alegaţiilor.

Potrivit art. 249 C. pr. civ., cel care face o susţinere în cursul procesului trebuie să o dovedească, în afară de cazurile anume prevăzute de lege.

Probele se propun, sub sancţiunea decăderii, de reclamant prin cererea de chemare în judecată, iar de către pârât prin întâmpinare, dacă legea nu dispune altfel (a se vedea comentariul la art. 254 C. pr. civ. – G.B.). Prin excepţie, se pot propune peste termen:

a) când necesitatea probei rezultă din modificarea cererii;

b) când nevoia administrării probei reiese din cercetarea judecătorească şi partea nu o putea prevedea;

c) când partea învederează instanţei că, din motive temeinic justificate, nu a putut propune în termen probele cerute;

d) când administrarea probei nu duce la amânarea judecăţii;

e) când există acordul expres al tuturor părţilor.

Potrivit art. 258 C. pr. civ., încuviinţarea dovezilor se face numai de către instanţă, prin încheiere. Aceasta este o încheiere preparatorie, asupra căreia instanţa poate reveni.

Administrarea propriu-zisă a probelor se face înainte de începerea dezbaterilor asupra fondului, dacă legea nu prevede altfel [art. 260 alin. (3) C. pr. civ.], şi, ori de câte ori este posibil, chiar în şedinţa în care au fost încuviinţate. Probele sunt administrate în ordinea stabilită de instanţă.

Dovada şi dovada contrară vor fi administrate, atunci când este posibil, în aceeaşi şedinţă.

Administrarea probelor se face în faţa instanţei de judecată sesizate, în camera de consiliu, dacă legea nu dispune altfel.

Înscrisul este orice scriere sau altă consemnare care cuprinde date despre un act sau fapt juridic, indiferent de suportul ei material ori de modalitatea de conservare şi stocare (a se vedea comentariul la art. 265 C. pr. civ. – G.B.).

Înscrisul pe suport informatic este admis ca probă în aceleaşi condiţii ca înscrisul pe suport hârtie, dacă îndeplineşte condiţiile prevăzute de lege (a se vedea comentariul la art. 266 C. pr. civ. – G.B., art. 282-284 C. pr. civ. – G.B.).

Înscrisul în formă electronică, căruia i s-a încorporat, ataşat sau i s-a asociat logic o semnătură electronică, recunoscut de către cel căruia i se opune, are acelaşi efect ca actul autentic între cei care l-au subscris şi între cei care le reprezintă drepturile.

În cazurile în care, potrivit legii, forma scrisă este cerută ca o condiţie de probă sau de validitate a unui act juridic, un înscris în formă electronică îndeplineşte această cerinţă dacă i s-a încorporat, ataşat sau i s-a asociat logic o semnătură electronică extinsă, bazată pe un certificat calificat şi generată prin intermediul unui dispozitiv securizat de creare a semnăturii (a se vedea comentariul la art. 268 C. pr. civ. – G.B.).

Din definiţia legală a actului autentic se desprind următoarele condiţii ale acestuia:

- actul să fie făcut sau, după caz, primit şi autentificat de un agent instrumentator care, potrivit legii, are puterea de a-l face ori de a-l autentifica;

- actul să fie făcut cu respectarea formelor prevăzute de lege;

- actul să fie făcut sau autentificat de către acel agent instrumentator (de regulă, funcţionar public sau notar public) în limitele atribuţiilor ce i-au fost conferite prin lege (a se vedea comentariul la art. 269 C. pr. civ. – G.B.).

Declaraţiile părţilor cuprinse în înscrisul autentic au putere doveditoare între ele şi faţă de terţi până la dovada contrară (a se vedea comentariul la art. 270 C. pr. civ. – G.B.).

Articolul 271 C. pr. civ. arată că înscrisul autentic nul poate face dovadă ca înscris sub semnătură privată, dacă a fost semnat de părţi, iar dacă nu a fost semnat, el constituie între părţi doar un început de dovadă scrisă (a se vedea comentariul la art. 271 C. pr. civ. – G.B.).

Conform art. 272 C. pr. civ., înscrisul sub semnătură privată este acela care poartă semnătura părţilor, indiferent de suportul său material. El nu este supus niciunei alte formalităţi, în afara excepţiilor anume prevăzute de lege. Înscrisul sub semnătură privată, recunoscut de cel căruia îi este opus sau, după caz, socotit de lege ca recunoscut, face dovadă între părţi până la proba contrară (a se vedea comentariul la art. 272-273 C. pr. civ. – G.B.).

Înscrisul nesemnat, dar utilizat în mod obişnuit în exerciţiul activităţii unei întreprinderi pentru a constata un act juridic, face dovada cuprinsului său, cu excepţia cazului în care legea impune forma scrisă pentru însăşi dovedirea actului juridic (art. 277 C. pr. civ. – G.B.).

Data certă interesează numai opozabilitatea înscrisului faţă de terţi, în condiţiile în care probarea de către ei a datei înscrisului poate fi, uneori, o încercare extrem de anevoioasă (art. 278 C. pr. civ. – G.B.).

Registrele profesioniştilor, întocmite şi ţinute cu respectarea dispoziţiilor legale, pot face între aceştia deplină dovadă în justiţie, pentru faptele şi chestiunile legate de activitatea lor profesională (art. 280 C. pr. civ. – G.B.).